alexa

Despre cum poți influența pe cineva fără să vrei

Programul Work and Travel e ceva special!

 

Articol apărut și în ziarul Euroeconomia XXI!

 

Am mai scris asta și probabil o să o mai fac și cu alte ocazii. Acum doi a fost cum a fost, ați citit și voi. Dacă nu, aveți aici părerea mea despre program.

Cel puțin pentru o persoană mai introvertită ca și mine, poate însemna începutul sfârșitului perioadei de persoană introvertită.

Dacă anul trecut mi-am făcut mulți prieteni și a fost super experiența, anul ăsta mi-am făcut o nouă serie de prieteni, nu la fel de mulți, dar ceva mai calitativi. Deși am stat doar o lună și jumătate în State, perioada a fost mai agreabilă, din moment ce deja știam oameni și a început să cunosc și alții.

Odată cu întoarcerea în America, am început puțin să ne plimbăm prin oraș, să-l cunoaștem mai pe îndelete. Am încercat să ne axăm anul ăsta și pe distrat/vizitat, nu doar pe muncit și făcut bani.

Mie nu mi-a ieșit, deși am plecat cu un sentiment de bine și cu dorința de a mă întoarce și anul viitor. De ce asta? Well… Să zicem că anul ăsta s-au întâmplat multe. Și bune și rele…

Ca să fac o mică introducere în articol, eu ca persoană am anumite dorințe de la viață și anumite realizări pe care vreau să le îndeplinesc. Pe parcursul vieții mele nu doresc să ajung să mă omor cu munca. Nu am făcut-o niciodată, nu vreau să o fac nici de acum încolo, iar prin muncă, mă refer la cea fizică. Consider că sunt destul de înzestrat și educat pentru a nu fi nevoie de muncă fizică. Pe lângă că nu-mi place, nu este o treabă pentru mine. Nu reflectă cine sunt.

Bineînțeles, ce fac în SUA, este altă poveste. În primul rând că nu o fac pentru prea mult timp, iar mica experiență de muncă fizică mă ajută să cunosc și alte câmpuri de muncă. De exemplu, acum las mai mereu bacșiș când mă cazez la un hotel (de aia nu prea merg la hoteluri, HA! JKJK). Pentru că știu satisfacția aia pe care o au cameristele când găsesc bani în cameră. Pentru că am fost unul și pentru că mă bucuram când găseam și un dolar într-o cameră… Legat de subiectul cu care am început, pentru câteva luni, nu mor să muncesc la un ritm alert chiar și pentru 13-15 ore pe zi. Da, dacă vrei să faci ceva acolo, muncești mult!

Planul meu de viitor nu este prea complex, este chiar destul de banal și clasic. Probabil că 90-95% din oameni își doresc să aibă un loc de muncă, să-și întemeieze o familie, 1-2 copii și să îmbătrânească frumos, poate la țară.

La mine, este aproximativ același plan, cu mici schimbări. Ceva mai multe călătorii, poate chiar stabilit pe undeva în altă țară, nu vreau să muncesc pănă la o vârstă foarte înaintată, vreau să fiu mai activ ca persoană pe toată perioada vieții.

Mergând a doua oară în State și făcându-mi și mai multe cunoștințe, am văzut fel și fel de oameni și caractere. Unul mi-a rămas în gând și am considerat că merită un articol separat, numai al ei. O persoană care m-a ajutat aproape la fel de mult cât a făcut-o și Andreea, prietena mea.

Este vorba de Alexa, o fată blondă, puțin cocoșată, înălțime medie, foarte simpatică, cu o fire frumoasă și puțin timidă. De-o vârstă cu mine (24 de ani), Alexa a călătorit, a escaladat, a navigat și s-a plimbat prin lume probabil mai mult decât o să o fac eu vreodată. Bine, cel mai mult prin America, dar și-a părăsit și continentul de câteva ori bune.

Aceasta a lucrat în perioada în care am fost și eu acolo, vara aceasta, la același restaurant, 18 Central, cel de care povesteam și anul trecut, cu terasa aceea cu priveliștea magnifică asupra portului din Rockport. Era o simplă chelneriță, nimic special la ea, nu ieșea în evidență cu nimic înafară de zâmbetul care parcă spunea o poveste. Ăsta e genul de persoană, care nu iese cu nimic în evidență, cuminte, în banca ei, dar care ar putea face diferența, dacă ai răbdare să o descoperi, dacă ai răbdare să-i asculți povestea și să-ți dai seama că merită osteneala.

Fiind singură cu mama ei, de mică, mutându-se din loc în loc, bineînțeles, a avut ocazia să se plimbe, să cunoască diferite persoane, dar și nefericirea să nu-și facă niște prieteni adevărați și buni, asta rezultând și din atitudinea puțin închisă cu oamenii noi (în care mă regăsesc și eu). Cu noi, a trebuit să se adapteze repede, pentru că anul ăsta am venit în America cu același prieten (Cristi) de anul trecut și cu o fată (Larisa), fostă colegă de liceu, cu care am păstrat legătura și cu care am petrecut momente frumoase până să fiu nevoit să mă întorc, prematur, înapoi în țară. Spuneam că nu a avut timp să ne studieze și a trebuit să se obișnuiască cu noi, deoarece firea excentrică și extrem de extrovertită a prietenului meu, ne-a propulsat în centrul atenției nu doar o dată. Bineînțeles, am dovedit că suntem niște români puși pe treabă, serioși, dar nu mereu. Pentru că nu așa se face treaba. Dacă nu ajungi să-ți placă ceea ce faci, îți dăunezi ție și nu merită efortul, dar asta e deja altă discuție.

Ne-am obișnuit și noi, la reîntoarcere cu vechii colegi (s-a reîntregit oarecum vechea echipă), dar și cu colegii cei noi (pentru ei, noi eram cei noi, deși noi mai lucraserăm deja acolo anul trecut, deci practic noi eram mai vechi, în sensul că lucraserăm dinaintea lor acolo, dar mai puțin ca timp efectiv, deci tot ei erau cei vechi, înțelegi ce vreau să spun?? :)) te-am făcut K.O.)

Odată cu ei, am început să o cunoaștem și pe Alexa. După cum am mai spus, fire simpatică, simpatică și ea ca fată, după câteva păhărele, după program, ne-a învățat să jucăm un joc, în care măsuram cât de mult ne putem întinde din săritură, în mâini. Sună complicat, dar este extrem de simplu. Oricum nu contează, doar voiam să punctez micul “bonding”, mica legătură pe care am realizat-o ușor, ușor cu ea.

Eu a trebuit să plec din America prematur din motive personale, pe 2 august (în condițiile în care prietenii mei s-au întors în 20 octombrie), deci mi-am propus ca înainte să plec, să ies cu ea la un suc/mic dejun/gogoașă, ceva ca să îi aflu povestea. Mic dejun, mic dejun a fost. Și a fost chiar în 2 august, dimineața. O dimineață caldă, însorită, care mie personal îmi aducea un amalgam de sentimente și trăiri care ba mă ridicau și mă făceau să mă simt bine, ba mă făceau să mă simt prost și aproape depresiv. Gândindu-mă ulterior, cred că cele mai multe au fost sentimente de bine. Dar despre asta vorbim puțin mai jos.

Ne-am văzut, ne-am luat ceva de mâncare și am început să ne povestim lucruri mai personale. S-a văzut că nu ne cunoșteam de multă vreme, întrucât am pornit puțin mai greu discuția, dar a mers totul bine, timpul a zburat, iar eu trebuia să mă pregătesc pentru plecarea spre aeroport. Ne-am urat o vară frumoasă și ne-am îndreptat fiecare spre ruta sa către casă.

Am rămas cu un sentiment extrem de plăcut, în antiteză cu sentimentul că urma să plec. Ideea e că e greu să ajungi să-ți fie dor de o persoană pe care abia ai întâlnit-o. Ok, trecuse o lună jumate, dar tot este foarte puțin, cu atât mai mult în cazul meu, care sunt o persoană ce nu se atașează ușor de alte persoane.

Tot drumul (undeva la peste 20 de ore) înapoi spre Sibiu m-am gândit la tot ce mi se întâmplase în ultimele 2-3 luni și cum încă sunt normal la cap. Părțile nașpa nu le voi zice. Doar faptul că am plecat din America și n-am mai petrecut timp bun acolo. De data asta am stat cu alți 9 români într-o casă închiriată de angajator. Oameni care trăiesc în București, oameni de nota 10! Începusem și cu ei să mă înțeleg (nu din cauză că aveau ei ceva, din cauză că sunt eu sălbatic cu oamenii noi) și eram toți ca o mare-mică familie acolo, între americani (dealtfel foarte prietenoși și ei! – Am vrut să precizez asta mai mult pentru că se știe că românii se plâng de străini atunci când ajung în alte țări, că se comportă cu ei ca și cu niște sclavi. Acum n-a fost cazul, am dat doar de oameni de nota 10! Deci cam toate ajunseseră să fie bine acolo, normal că a fost nașpa plecarea.

Cu o seară înainte, toți colegii de la restaurant mi-au urat toate cele bune și să ne revedem la anul. La fel și la hotel, cu colega de la Timișoara cu care iarăși, m-am împrietenit repede și pe care abia aștept să o vizitez cât de curând. Acum am două persoane pe care să le vizitez în Timișoara. 😀 Member băiatul din articolul de W&T?

Pe lângă sentimentele nașpa, aveam și unele bune. Urma să mă întorc să-mi revăd prietena, îi pregăteam o surpriză (nespunându-i că urmează să mă întorc), care nu a ieșit foarte bine (pentru că s-a prins), mă simțeam bine și pentru că lucrurile cu ea mergeau (și încă merg) foarte bine și am ajuns să țin foarte mult la ea, pe de altă parte liniștea pe care mi-a transmis-o Alexa, surpriza pe care mi-au pregătit-o tatăl, mătușa și unchiul meu cu venirea la aeroport, în București, toate astea m-au înconjurat și mi-au oferit o senzație de bine.

Dar să revenim la Alexa, care mi-a povestit planurile ei de viitor. Aceasta își strângea singură banii pentru o călătorie ce probabil se petrece “as we speak” prin America, prin deșerturile din America, canioane și tot tacâmul. Chiar atunci, își pregătea dubița cu care urma să meargă la plimbare, să fotografieze cele mai frumoase locuri, să escaladeze cele mai înalte stânci, etc.

Totodată, era studentă la o facultate de medicină. Scopul ei în viață era să ajungă medic și să meargă în Africa sau într-o țară cu adevărat nevoiașă, să trateze oamenii. Moment în care (n-am lăsat să se vadă, dar) am rămas șocat. Adică, cum rămâne cu dorința de a avea o familie, de a-ți găsi jumătatea, de a face o “droaie” de copii și de a-ți rupe cârca tot restul vieții pentru a le oferi lor, creațiilor tale, un viitor bun și prosper? (Ăsta fiind șablonul clasic de persoană, cel puțin la noi)

A nu se crede că e ceva rău, doar că așa suntem noi învățați, educați. Să trăim, iar cât trăim să ne perpetuăm, în timp ce ne pasă doar de noi. Pentru că cel mai important lucru pentru orice persoană este propria persoană, apoi persoanele apropiate/dragi, cunoștințele, iar mai apoi (cu greu), persoanele străine, care nu înseamnă nimic (sau aproape nimic) pentru ei.

Și aici este partea interesantă. Distrugerea acelui șablon. Eu ca persoană nu sunt deloc pentru a “fi cu turma”, a urma reguli (înafara celor care mi se par mie că au sens), sunt chiar tipul de persoană ciudată, căreia îi place să fie diferită în cele mai multe dintre cazuri. Dar cu toate astea am stat tot drumul înapoi să mă gândesc despre cum există oameni de genul, care-și dedică viața altora, iar acest lucru îi face cu adevărat fericiți, nu lucrurile materiale, care sunt preferate de obicei de majoritatea.

Toate lucrurile astea mi-au dat o stare de bine, care persistă ori de câte ori mă gândesc la ea. Odată cu ea există probabil mii de alte persoane care doresc binele altora, în felul ăsta, iar lucrul ăsta nu poate decât să mă bucure. Am văzut tot felul de campanii ale celebrităților (Jim Carrey, Casey Neistat, etc.) și știu că sunt și mulți voluntari care ajută oamenii ăia, dar n-am crezut niciodată că o să întâlnesc vreunul.

Este fascinant cum o simplă persoană îți poate influența starea de spirit în bine. Este și mai fascinant când o persoană poate face asta fără să-și dea seama, fără să se chinuie sau să încerce să o facă. Omul este o creatură extraordinară. Ajung de tot mai multe ori să concluzionez asta.

Și uite așa am rămas prieten cu o persoană minunată, care mă inspiră fără să vrea, cu un zâmbet ușor chinuit, dar al naibii de frumos! Sper să o mai găsesc și anul viitor în America pentru că altfel vorbești față în față cu o persoană decât prin apel video.

Deci, ca o încheiere. Dacă încă sunteți indeciși în a merge în State, eu sper că articolul meu să vă facă să vă decideți că efortul (pentru că va fi evident un efort destul de mare) merită pentru emancipare. Poate că deja ești, dar nu strică niciodată ceva nou, un aer altfel, o cultură diferită.

Aveam o vorbă. O experiență Work and Travel poate face cât o mie de cărți. Este clar exagerat, dar înțelegeți analogia.

Plus că odată ajunși acolo și dacă totul merge bine, e ca la bomboane. Cu cât mananci mai multe, cu atât vrei mai multe. Cu cât mergi mai mult acolo, cu atât vrei să încerci mai mult din experiența “americănească”.

   

Dacă ți-a plăcut ce-ai citit, îmi poți lăsa un like sau să-i dai un share.

Ce zici?